Atelier de arhitectură cu noimă





despre noi   •   proiecte   •   jurnal   •   contact  

Proprietate privată/
Private Property


#culture
10/03/2019

Un text manifest de Ramona Costea și Adriana Gheorghiescu despre istoria și semnificația culturală a proprietății private în România.
Scris în decembrie 2015, cu ocazia participării la Concursul pentru selectarea proiectului care va Reprezenta România la Bienala de la Venezia, 2016


︎

A manifest by Ramona Costea and Adriana Gheorghiescu about the history and cultural significance of the private property in Romania.
Written in december 2015 for the participation at the Competition for the selection the project that will represent Romania at the Venice Bienalle, 2016
Scroll down for English. 

RO ︎︎︎


PROPRIETATE PRIVATĂ.
Probabilitatea unei arhitecturi




“Toți stăteau, care răzămați de gard, care pe jos, așteptînd să-i cheme.”
Paul Bujor, Scrieri alese



96,1% dintre români sunt proprietari de locuinţe (conform Eurostat).


Fie că e o consecinţă istorică, o conştiinţă moştenită sau deja o tradiţie a “desăvârşirii” individului, românul “deţine” sau îşi doreşte să deţină.

Indiferent de dimensiunea noii proprietăţi, prima dată o îngrădeşte, deci o stăpâneşte.


Spaţiul tuturor este spaţiul nimănui. 



“Privatizarea” spaţiului românesc şi “îngrădirea” lui perpetuează şi hrăneşte un anumit tip de ţesătură a societăţii.

Într-o societate a cărei libertate se concepe împrejmuită, individul e inert faţă de spaţiul public. Golit de prezenţe şi îndepărtat de semantica lui posibilă, spaţiul public este un vid mărginit de proprietăţi. Este un negativ al împrejmuirilor individuale, căruia îi lipseşte proprietarul.

94% din arhitectura contractată corespunde individului persoană fizică, căci spaţiul care se vrea cucerit este cel privat.


Dicţionarul explicativ al limbii române îl numeşte pe proprietar stăpân.



„Stâpănii”, în consecinţă, sunt cei care compun peisajul arhitectural al României, fiecare după voia şi drepturile sale, şi pentru că stăpânirea este actul de îndreptăţire a individului în societatea românească, îngrădirea “ogrăzii” redevine moment ritualic de “înscăunare” şi “înştiinţare”.


Ograda este a lui, şi nu a ta. A nimănui altcuiva. Este expresia în spaţiu a individului.



Gestul de a îngrădi îndepărtează obiectul de arhitectură de ochiul publicului. Depăşind pura funcţie de protecţie, gardul creează o enclavă, în spatele căreia se ridică posibilitatea unei arhitecturi. Gardul ajunge să fie primul front al arhitecturii româneşti.

Proprietatea marcată prin gard înseamnă statut social, posesie. Arhitectura nu mai este a locului, este a nouvenitului, cu bagajul său cultural şi social.

“Procesul” de arhitectură este înţeles ca o libertate personală la adăpostul gardului. Arhitectura din spatele acestuia ţine de hazard. Cu toate acestea, arhitectura din spatele împrejmuirii este de multe ori aceeaşi. Vidul îngrădit exprimă fenomenul „tabula rasa” referitor la felul în care ia fiinţă arhitectura.


Societatea şi-a pierdut conştiinţa de a formula un mesaj prin arhitectură.



Începuturile istoriei proprietăţii româneşti se pierd prin întrepătrunderile istoriei cu timpurile mitice. Proprietarii secolului XVII stăpâneau pământ “dea valma”. Secolul XVIII aduce cu sine “legea pământului”, care împărţea proprietarii în “pământeni”, îndreptăţiţi cu numeroase drepturi, şi “venetici”, beneficiind de “îngăduinţe”. Limita avea o dimensiune sacră, Regulamentele Organice ale secolului XIX menţionau „drepturile sfinte ale proprietăţii”, folosind termenii de boier „proprietar” şi ţăran „muncitor”, până când reforma agrară prevede în 1864 că aceştia din urmă “sunt şi rămân proprietari pe terenurile de ei cultivate”.
Şi au rămas proprietari 85 de ani.


Comunismul românesc reorganizează formele de posesie, îl “smulge” şi “colectivizează”. Pământul nu mai e al ţăranului. E al tuturor. Al nimănui. Proprietatea devine o nostalgie şi o năzuinţă.



Inventarea urbanităţii industrializate româneşti, ajutată de consecinţele celor două războaie mondiale a presupus distrugeri în proporţii masive, pe fondul cărora a apărut inserţia nefirească a locuirii colective.

O societate masiv rurală a fost forţată să devină urbană peste noapte. Locuinţa individuală este expropriată, demolată, proprietarii devin chiriaşi într-un spaţiu străin, acelaşi pentru fiecare. Însumat, o experienţă a pierderii pe mai multe niveluri.

În paralel, satul este fie distrus, fie reconstruit. Individul, dislocat de locuirea tradiţională nu mai are la ce să se întoarcă, noua locuinţă îi este pat procustian. Încearcă să şi-o aproprieze. Să îi pună noi limite. Îi închide balconul. Îl decorează, să fie ca acasă.


Ce rămâne la fel când totul e diferit? Ce se schimbă când totul rămâne la fel?



Dislocarea comunistă a individualităţii a alterat definitiv năzuinţa unui spaţiu public pentru care, paradoxal, milita eşecul experimentării alterităţii constrânge individul la a se întoarce către microcosmosul său.

Tensiunea dintre spaţiul individului şi spaţiul comunităţii a condus la o fractură între raportarea propriu-zisă a individului la comunitate, tradusă inerent printr-un dezacord între spaţiul individual şi cel comun.

După experienţa comunistă, în perioada de tranziţie către capitalism, nu doar în spaţiul românesc, ci în general în spaţiul Europei Estice, societatea şi, în consecinţă, arhitectura au fost guvernate de fenomenul privatizării - o societate care nu se concentrează pe utilizarea eficientă a bunului public, ci pe disiparea acestuia, împreună cu responsabilităţile aferente, în sectorul privat.


Locuinţa, şi, în general, proprietatea devine principalul bun material, deziderat şi afacere, departe de cultură şi spiritualitate.



Foştii chiriaşi îşi cumpără apartamentele sau cumpără terenuri. Iar în cazul celor din urmă, primul gest este să îl îngrădească. Ulterior construieşte şi o casă. Dar gardul se înalţă primul. Pentru că nu ştii cine e vecinul. Şi nici nu vrei ca el să ştie ce e în curtea care a devenit, în sfârşit, a ta.

Şi curtea blocului primeşte gard. Şi locul de parcare.


Gardul s-a născut la sat, dar a crescut la oraş. Şi s-a întors din nou la sat, să îl educe pe cel dintâi.



Atunci când comunitatea este accentul societăţii, împrejmuirea este un gest binevoitor, element preţios de comunicare şi reprezentare. Gardul a crescut o dată cu societatea. Însă aminteşte de ograda veche, în care “acasa” nu se raporta doar la construcție, ci avea în ea ceva din aşezare, din cetate. Locuirea nu se limita doar la casă, ci se întâmpla în toată ograda.

Proprietatea, în foarte multe culturi, are atât sensul de posesie, bun deţinut, cât şi sensul de atribut sau caracteristică. În această idee, proprietatea privată românească se dezvăluie pe sine ca un atribut al proprietarului. Fiind adeseori singurul vizibil, gardul preia responsabilitatea transmiterii acestui mesaj.

Curtea de acum şi-a pierdut comunitatea, nu o cunoaşte şi nu o înţelege. În spatele gardului, proprietarul se poate manifesta după bunul plac.

Eliberat de experienţa apartamentului înghesuit, proprietarul este liber să construiască aşa cum vrea. Cu toate acestea, imaginea locuinţelor individuale din spatele gardurilor este preponderent aceeaşi.

Istoria proprietăţii alternează povestea de la o arhitectură la fel şi oameni diferiţi, la oameni la fel şi arhitecturi diferite.


Gardul curţii de acum vorbeşte despre o societate interiorizată, dar care, paradoxal, doreşte să comunice.
Valorile noi probabil.
Sau probabilitatea unei arhitecturi.



Mai multe detalii despre proiectul „Proprietate Privată” aici.


︎


EN ︎︎︎

PRIVATE PROPERTY.
The probability of an architecture



“They were all still, some leaning on the fence, some sitting down, waiting to be called.”
Paul Bujor, Selected Writings

96,1% of Romanians own their residences.


Be it a historical consequence, an inherited consciousness or a tradition of the individual’s fulfillness, the Romanian owns or wants to own. Regardless of the dimension of a newly owned property, the first act upon it is to build a fence, thus ruling it.

The privatization and fencing of the land in the Romanian context perpetuates and nurtures a certain type of society. As part of a society whose freedom can only be conceived within a fence, the individual becomes indifferent towards public space.

Deprived of its presences and estranged from its semantics, the public space becomes a void bordered by properties. It is the leftover space deprived of an owner. Everyone’s space is no one’s space. 94% of the contracted architecture services come from the individual, private entity, because the space that is to be conquered is the private one.

The Romanian Language Dictionary names the owner “ruler” or “master”.


Consequently, the masters are the forces that generate the Romanian architectural scenery, to each his own, and, due to the fact that, by ruling, the individual becomes entitled to the Romanian society, the act of enclosing the courtyard becomes a ritual of enthronement and announcement. The yard is his, and not yours. Nobody else’s. It is the spatial expression of the individual.

The act of enclosing the courtyard sets a distance between architecture and the eye of the beholder. Surpassing its protective function, the fence raises the possibility of the architecture. The fence, therefore, becomes the initial front of the Romanian architecture.

The enclosed property signifies social status and possession.


Architecture is no longer of the place, but of the newcomer, carrying his cultural and social baggage.

“The process” of architecture is being understood as a personal freedom sheltered behind the fence.  The architecture behind the fence is an act of hazard. Yet, this specific kind of architecture is more or less the same.

The enclosed void is an expression of the “tabula rasa” way in which architecture takes form. The society has lost its consciousness in delivering a message through architecture.


The beginnings of the history of private property in Romania interweave with mythical times.


The owners of the XVIIth Century managed the land in an “out of order” manner. The XVIIIth Century brings along the “law of the land”, that divided owners into “earthlings”, with numerous rights, and “foreigners”, with few benefits. The limit had a sacred extent, such that The Organic Regulation of the XIXth Century mentioned the “sacred rights of the property”, using terms as “the nobleman owner” and “the peasant worker”, until the Agrarian Reform of 1864 states that the latter “are and shall remain owners of the lands they cultivate”. And they remained owners for 85 years.

Romanian communism redefines the forms of possession, it uproots and collectivizes the land, which no longer belongs to the peasant. It belongs to everyone. It belongs to no one. 


The property becomes a longing and an aspiration.

The inventing of the Romanian industrialized urbanity, enhanced by the consequences of the two world wars, meant a scenery of mass destruction, on the grounds of which the unnatural insertion of collective housing appeared. A massively rural society was suddenly forced to name itself urban. The singleunit detached housing finds itself expropriated, demolished; its owners are the new tenants in an extraneous space, the same for everyone. All in all, it is the experience of loss on many levels. Alongside, the village is either destroyed or rebuilt.

The individual, separated from traditional life, has nothing to return to. The new apartment is his procrustean bed. He tries to appropriate his place. To draw new limits.

He starts enclosing its balcony. He decorates it. To make it look like home. What stays the same when everything is different? What changes when everything stays the same?

The communist altering refers not only to the individual, but also to the public space for which it paradoxically fought. Thus, the failure in experiencing common space forces the individual to return to his own microcosm.

The tension between the space of the individual and the community lead to a fracture in the individual’s relationship to the community, translated into a dissonance between the individual and the common space.



During the transition to capitalism, society and architecture have been governed by privatisation a society that does not focus on the efficient use of public goods, but on its dissipation, together with its responsibilities, in the private sector.

Housing and property become the main good, desire and business, estranged from culture and spirituality. The former tenants buy their apartments or buy land.

And the first act for the latter is to surround it with a fence. They might later build a house. But the fence is the first thing to arise.  Because you are unaware of whom your neighbour is. And you also want him to be unaware of the interior of the property that is finally yours.

The block of flats is endowed with a fence. The parking place too.

Born in the village and grown up in the city, the fence returned to the village to educate the first of its kind.


When community is the emphasis of society, surroundings intend to be a kind gesture, a precious act of communication and representation.

The fence grew together with society. Yet, it reminds us of the old traditional yard, in which the concept of “home” is not restricted to the building, but bears something of the old citadel. 
Living was not limited to the house, but occurred in the entire courtyard.

The word “property” stands both for possession and attribute. Following this idea, the Romanian private property unfolds itself as an attribute of the owner. Being the only visible element, the fence becomes responsible for sending a message.


The nowadays courtyard lost its community, has no knowledge and understanding of it. Liberated from the cramped apartment, the owner is free to build as he wishes. Yet, the image of singleunit houses is the same.

The history of property interweaves the story of similar architectures and different people with the story of similar people and different architectures.

The fence of today talks about an introvert society which, paradoxically, wishes to communicate.
Its new values, probably.
Or the probability of an architecture.


More about the project - Private Property here.
Instagram ︎ Facebook ︎ LinkedIN ︎ Pinterest
ⓒ 2019-2020 A+noima® | ANPC

contact